Mircea Ivănescu - Dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?


Din volumul „Versuri”, 1968

Marin Sorescu - Poveste

Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbră mea
Care merge înainte.
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Până ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri,
Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.

Mioriţa - pycckии - Traducere în limba rusă

Далеко за горами,
За горами-долами,
Где, как Рай, левада,
Проходили три стада
С тремя чабанами,
Молодыми парнями.
Один молдованин,
Другой вранчеанин,
А третий венгерец.
И этот вранчанин
И венгерский парень
В сторонку отбились,
Вдвоем сговорились
На закате убить,
Убить-погубить
Молдовского брата:
Живет-де богато,
Большие стада-то!
Псы его смелее,
И овцы жирнее,
И кони быстрее!
Но овечка серая,
Серая, белая
Пастуха жалеет,
Третий день все блеет,
Все не умолкает.
-Ты, овечка серая,
Серая, белая,
Что ты все блеешь?
Или ты болеешь?
Иль тебе, касатке,
Муравы не сладки?
-Ах, хозяин, надо
Гнать скорее стадо
В рощу, где прохлада.
Там трава для нас,
Там и тень для вас.
Позови собаку,
Ту, что рвется в драку,
Сильную и верную.
Ведь в пору вечернюю
Тебя хотят убить,
Убить-погубить
Этот вранчанин
И венгерский парень.
-Овечка моя,
Раз погибну я
На поле зеленом
Под высоким кленом,
Скажи, пусть вранчанин
И венгерский парень
Похоронят рядом
Меня со стадом.
Чтов слышно мне было
В тишине могилы,
Как блеют овечки
В загоне у речки.
Ты им так скажи,
А в гроб мне положи
Буковую дудку,
Что милую зовет,
Костяную дудку,

Что песню в душу льет,
Бузинную дудку,
Что пламенно поет.
Ветер в них подует,
Овцы затоскуют,
Станут в круг унылый
Плакать над могилой.
Им не говори ты,
Что лежу убитый.
Скажи, овца моя,
Что обвенчался я
С царевной прекрасной,
С невестою ясной;
Как свадьбу играли,
Звезды сияли,
Одна упала;
Солнце держало,
Луна подымала
Венцы над нами;
Были гостями
Чинары да ели;
Птицы нам пели,
Нас величали,
А горы венчали.
А если ты встретишь,
Если заметишь,
Как матушка ходит,
По полю бродит
В шерстяном кушаке,
Плачет о сынке,
Просит встречного,
Поперечного:
”Не видал ли ты,
Не встречал ли ты
Любимого сынка,
Статного пастушка?
Личико у сынка
Белей молока;
В усиках волос-
Что пшеничный колос;
Кудри у него-
Что вороново крыло;
Ясные очи
Чернее ночи”,-
Ты ее пожалей,
Про меня скажи ты ей,
Скажи, овца моя,
Что женился я
На царевне прекрасной,
Невесте ясной.
Но, моя отрада,
Говорить не надо,
Что, как свадьбу играли,
Ярко звезды сняли,
Да одна упала;
Солице держало,
Луна подымала
Венцы над нами;
Были гостями
Чинары да ели;
Птицы нам пели,
Нас величали, А горы венчали.


traducere de Перевел И. Гуровой
 

Mioriţa - español - Traducere în limba spaniolă

Al pie de los montes,
Boca del Edén,
Por una cañada
Bajan hacia el valle,
Bajan tres rebaños
Con sus tres pastores.
Uno es de Moldavia,
Otro transilvano
Y otro de la Vrantcha
Éstos dos, un día
Caliente de estío,
Cuando iba en los prados
A caer la tarde,
Quisieron matar
Al pastor moldavo,
Pues era el más rico
De los tres, teniendo
Muchas más ovejas,
Muchos más corderos
Y perros valientes
Y fuertes caballos.
Pero una cordera,
Una “mioritza”,
Después de tres días,
Enlanguideciendo,
Jamás se callaba.
-Mi amada cordera
De rizada lana,
¿Por qué estás hablando
Desde hacetres días?
¿Es que no te gusta
La yerba que paces?
¿Es que estás enferma,
Mi triste cordera?
-¡Ay, pastor, mi hermano,
Lleva tus rebaños
Hacia el bosque umbrío!
Tú allí tendrás sombra
Y pasto nosotros.
Dueño, dueño mío,
No olvides llevar
Tus perros más fieros,
Porque hacia la tarde
Los otros pastores
Te quieren matar.
-Cordera de barsa,
Mi buena mioritza,
Mi amada cordera
Si eres adivina
Y a mí me mataran,
Diles a esos pastores
Me entierren en el
Redil más cercano,
En donde os ordeñan,
Para que yo pueda
Oir a mis perros,
Pues yo estaré allí.
Tú, mi mioritza,
Entierra conmigo
Mi flauta de haya
Con su voz silvestre,
Mi flauta de hueso,
De dulce murmullo,


También mi zampoña
De saúco que canta
Tan cálidamente.
Y el viento que sopla
Las hará sonar.
Vendrán los corderos
Llorando y vertiendo
Sobre mí sus tristes
Lágrimas de sangre.
No les digas nunca
Que a mí me mataron.
Di que me casé
Con una gran reina,
Novia de la tierra,
Que en mi casamiento
Un astro cayó,
Que sin nube alguna,
La Luna y el Sol
Me dieron corona,
Que en el festín tuve
Los pinos por huéspedes,
Las más altas copas
Por cantores y
En las verdes hayas
Millares de pájaros.
Si, por el contrario,
Vieras a una madre
Que viene trayendo
Un cordón de lana,
Llorando, llorando
A través del prado
Preguntando a todos
Y a todos diciendo:
-¿Quién na conocido
Y quién el que ha visto
A un bravo pastor,
Delgado y esbelto,
El talle de anillo,
Bello, noble y alto,
Su rostro más fresco
Que espuma de leche
Bigote lustroso,
Color de la espiga,
Los cabellos negros
Como ala de cuervo,
Brillantes los ojos
Cual mora del campo?,
Dile si la ves,
Mi buen mioritza,
Con gran compasión,
Que yo me casé
Con una gran reina,
Novia de la tierra,
Que al pie de los montes,
Boca del Edén,
Durante mi boda
Un astro cayó,
Que fueron los huéspedes
Del festín los pinos,
Popes las montañas
Y, entre los hayedos,
Cantores los pájaros, Los astros, antorchas.


traducere de María Teresa León şi Rafael Alberti

Mioriţa - français - Traducere în limba franceză

Parles cols fleuris
Seuils de paradis,
Vois, descendre, prestes,
Des jardins célestes,
Trois troupeaux d’agneaux
Et trois pastoureaux:
L’un de Moldavie,
Deux de Valachie.
Or, ces deux bergers,
Ces deux étrangers,
Les voici qui causent,
Dieu! ils se proposent
De tuer d’un coup,
Entre chien et loup,
Ce pastour moldave,
Car il est plus brave,
Il a plus d’agneaux,
Encornés et beaux,
Des chevaux superbes
Et des chiens acerbes.
Or, voici trois jours,
Qu’à nouveau, toujours!
Sa brebis cherie
Reste, la, marrie,
Sa voix ne se tait,
L’herbe lui déplait.
-,,O, brebis bouclée,
Bouclée, annelée,
Depuis quelques jours
Tu gemis toujours
L’herbe est-elle fade
Ou es-tu malade;
Dis-moi, cher trésor
A la toison d’or?
-,,Maître, mon doux maître
Mène-nous pour paître
Dans le fond des bois
Où l’on trouve, au choix,
De l’herbe sans nombre
Et pour toi de l’ombre.
Maître, o maître mien!
Garde auprès un chien,
Le plus fort des nôtres,
Car, sinon, des autres
Te tueront d’un coup
Entre chien et loup”.
-,,O, brebis liante,
Si tu es voyante,
Si ce soir je meurs
Dans ce val en fleurs,
Dis-leur, brebis chère,
De me mettre en terre
Pres de tous mes biens,
Pour ouïr mes chères.
Puis, quand tout est prêt
Mets à mes chevet:
Un pipeau de charme,
Moult il a du charme!
Un pipeaux de houx,
Moult est triste et doux
Un pipeau de chêne,
Moult il se déchaîne!
Lorsqu’il soufflera
Le vent y jouera;

Alors rassemblées,
Mes brebis troublées,
Verseront de rang
Des larmes de sang.
Mais, de meurtre, amie
Ne leur parle mie!
Dis-leur, pour de vrai,
Que j’ai épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde;
Qu’a ces noces-là
Un astre fila;
Qu’au dessus du trône
Tenaient ma couronne
La Lune, en atours,
Le Solei1, leurs cours,
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins, les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois.
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux
Et d’astres, flambeaux!...
Mais si tu vois, chère,
Une vieille mère
Courant, toute en pleurs
Par ces champs en fleurs,
Demandant sans cesse
Pâle de detresse:
-Qui de vous a vu,
Qui aurait connu
Un fier pâtre, mince
Comme un jeune prince?
Son visage étail
L’écume de lait;
Sa moustache espiegle,
Deux épis de seigles;
Ses cheveaux, si beaux,
Ailes de corbeaux;
Ses prunelles pures
La couleur des mures!
Toi, dis-lui, qu’au vrai
J’avais épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde,
Dans un beau pays,
Coin du paradis!
Mais, las! à ma mère
Ne raconte guère
Qu’à ces noces-la
Un astre fila;
Qu’au dessus du trône
Tenaient ma couronne:
La Lune, en atours,
E Soleil, leurs cours,
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois;
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux
Et d’astre flambeaux!…

tradusă în limba franceză de Ion Ureche

Mioriţa - english - Traducere în limba engleză

Near a low foothill
At Heaven’s doorsill,
Where the trail’s descending
To the plain and ending,
Here three shepherds keep
Their three flocks of sheep,
One, Moldavian,
One, Transylvanian
And one, Vrancean.
Now, the Vrancean
And the Transylvanian
In their thoughts, conniving,
Have laid plans, contriving
At the close of day
To ambush and slay
The Moldavian;
He, the wealthier one,
Had more flocks to keep,
Handsome, long-horned sheep,
Horses, trained and sound,
And the fiercest hounds.
One small ewe-lamb, though,
Dappled gray as tow,
While three full days passed
Bleated loud and fast;
Would not touch the grass.
”Ewe-lamb, dapple-gray,
Muzzled black and gray,
While three full days passed
You bleat loud and fast;
Don’t you like this grass?
Are you too sick to eat,
Little lamb so sweet?”
”Oh my master dear,
Drive the flock out near
That field, dark to view,
Where the grass grows new,
Where there’s shade for you.
”Master, master dear,
Call a large hound near,
A fierce one and fearless,
Strong, loyal and peerless.
The Transylvanian
And the Vrancean
When the daylight’s through
Mean to murder you.”
”Lamb, my little ewe,
If this omen’s true,
If I’m doomed to death
On this tract of heath,
Tell the Vrancean
And Transylvanian
To let my bones lie
Somewhere here close by,
By the sheepfold here
So my flocks are near,
Back of my hut’s grounds
So I’ll hear my hounds.
Tell them what I say:
There, beside me lay
One small pipe of beech


Whith its soft, sweet speech,
One small pipe of bone
Whit its loving tone,
One of elderwood,
Fiery-tongued and good.
Then the winds that blow
Would play on them so
All my listening sheep
Would draw near and weep
Tears, no blood so deep.
How I met my death,
Tell them not a breath;
Say I could not tarry,
I have gone to marry
A princess – my bride
Is the whole world’s pride.
At my wedding, tell
How a bright star fell,
Sun and moon came down
To hold my bridal crown,
Firs and maple trees
Were my guests; my priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;
Torchlights, stars on high.
But if you see there,
Should you meet somewhere,
My old mother, little,
With her white wool girdle,
Eyes with their tears flowing,
Over the plains going,
Asking one and all,
Saying to them all,
’Who has ever known,
Who has seen my own
Shepherd fine to see,
Slim as a willow tree,
With his dear face, bright
As the milk-foam, white,
His small moustache, right
As the young wheat’s ear,
With his hair so dear,
Like plumes of the crow
Little eyes that glow
Like the ripe black sloe?’
Ewe-lamb, small and pretty,
For her sake have pity,
Let it just be said
I have gone to wed
A princess most noble
There on Heaven’s doorsill.
To that mother, old,
Let it not be told
That a star fell, bright,
For my bridal night;
Firs and maple trees
Were my guests, priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;

Torchlights, stars on high.”


tradusă în limba engleză de William D. Snodgrass

Mioriţa - deutsch - Traducere în limba germană

In einer Bergesschlucht,
In einer Himmelsbucht,
Siehe, den Weg dahin,
Siehe, zu tale ziehn
Drei Herden schafe klein
Mit ihren Hirten drei’n.
Einer ein Moldausproß;
Der Wuchs in Ungarn groß;
Jener im Vranceaschloß.
Doch, der aus Ungarn kam,
Den aus der Vrancea nahm
Heimlich beiseit zu Rat,
Sannen auf schnöde tat:
Daß sie im Abendrot
Den aus der Moldau tot-
Schlügen, der Reicher wär;
Hätte der schafe mehr,
Stolze, gehörnte,
Pferde, gelernte,
Hunde von schärfrer art!
Doch jenes Lämmchen zart,
Schwarzvlies, so anders ward:
Seit dreien Tagen schon
Gab es nur klageton,
Fraß auch vom Grase nicht.
”Lämmchen, mein dunkles Licht,
Dunkles Licht, Schwarzgesicht:
Seit dreien Tagen schon
Gibst du nur klageton,
Frißt auch vom Grase nicht-
Sag, schafft dir krankheit Pein,
Herzliebes Lämmchen mein?”
”Schäfer mein, liebster mein:
Laß unsre weide sein
Drunten im schwarzen hain-
Dort gibt es Gras für mich,
Dort kühlt der Schatten dich!
Höre, o Herr, mein Flehn:
Laß einen Hund mitgehn,
Den du den stärkstein weißt,
Den du dir Bruder heißt!
Denn schon im Abendrot
Bringen sie dir den Tod:
Der aus der Vrancea schoß,
Und er, der Ungarnsproß!”
”Lämmchen aus burzengrund!
Ist dir die Zukunft kund,
Und Soll am Wiesenrain
Dieses mein Ende sein,
So sag dem Ungarnsproß,
Dem aus der Vrancea bloß,
Daß mir am anger frei
Das Grab bereited sei:
Unter der Hürde da
Bleib ich euch immer nah,
Hinter der Hütte traut
Hör ich der Hunde laut.
Dies sag getreu.
Doch mir zu Häupten sei
Flöte vom Buchenstamm
-Viel tönt sie liebesam-

Flöte aus weißem Bein
-Viel tönt sie sanft und rein-
Flöte aus Holderschaft!
-Viel tönt sie feuerkraft!
Wenn dann der Windhauch gent
Und durch die Flöte weht,
Drängen die Schafe sich,
Weinen sie Bitterlich
Tränen aus Blut um mich!
Aber vom Mord
Sag du kein Wort!
Sag ihnen Frei:
Daß ich vermählet sei
Mit einer Himmelsbraut;
Als es die Hochzeit gab,
Fiel hell ein Stern herab;
Sonne und Mondenglanz
Hielten den Hochzeitskranz,
Espe war, Tanne war
Unter der Gästeschar;
Berge die Priester war’n
Spielleut die Vogelschar’n
-Mochten wohl tausend sein-
Sterne: der Fackelschein.
Aber erblickst du hier,
Oder begegnet dir
Mein altes Mütterlein,
Gürtel aus Wolle rein
Weinend und klagend,
Irrend im Feld allein,
Alle befragend
Und allen sagend:
”Sagt mir, wer weiß um ihn,
Sagt mir, wer sah ihn ziehn,
Ihn, meinen Schäferheld,
Schlank, durch den ring gestrählt?
Sein liebes angesicht
Ist wie der Milchschaum Licht;
Sein lieber bart ist weich,
Ähren des weizens gleich;
Den rabenfedern gar
Gleich glänzt sein liebes haar;
Der lieben augen glanz
Gleicht reifen brombeern ganz!”
Lämmchen, dem Mütterlein,
Sollst du ein tröster sein,
Sag ihm getreu:
Daß ich vermählet sei
Mit einer stolzen frau
In einer himmelsau.
Aber dem Mütterlein
Sag nicht, o Lämmchen mein,
Als es die Hochzeit gab,
Fiel hell ein Stern herab;
Espe war, Tanne war
Unter der Gästeschar;
Berge die Priester war’n,
Spielleut die Vogelschar’n
-Mochten wohl tausent sein-
Sterne: der Fackelschein…”


traducere în limba germană de Alfred M. Sperber 

Mioriţa sau Horea Păcurarului - culeasă de Grigore Leşe

Sus la verdele din munţi
La iarbă până-n jenunţi
Sun’ tri-lei păcurărei,

Hei, cei mai mari îs veri primari
Da’ pi cel mai mic ii străinel
Ca şi-o lună de inel

Da’ pi tăt îl suie şi-l adună
Cu oile la păşună
Da’ pi tăt îl suie şi-l scoboară
Cu oile la izvoară
Facu-i lerjea să-l omoară
Tu ţâie ce moarte-ţi vrei
Vrei de puşcă-mpuşcat
Or’ de sabie dimnicat

Fraţâlor, fârtaţâlor
Voi dacă mi-ţi omorî
Pă mine să mă-ngropaţi

În strunguţa oilor
Da’ pi, în tărcuţu’ mieilor
Da’ pă mine pământ nu puneţi
Da’ pi, numa’ guba sânguré
Şi-un fluier după curé
Susuoară de-a dreapta
Voi să-mi puneţi tilinca

Când vânt mare a sufla
Tilinca a tilinca
Fluieru’ a fluiera
Oile tăte-or zdiera

Hei, oi, oi, oi mândre bălăi
Da’ pi, mândru mi-ţi cânta pă văi
Oi, oi, oi mândre cornute
Da’ pi, mândru mi-ţi plânje pă munte
Oi, oi, oi mândre săine
Da’ pi, mândru mi-ţi plânjă pă mine

Şi mămuca-auzi
Ş-a veni şi m-a jăli
Cu cină caldă pă masă
Şi cu apă răce-n vasă
Să-i vie slujbuca-acasă.


culeasă de Grigore Leşe de la Lucreţia Horţ din Groşii Ţibleşului - Maramureş

Ioan Alexandru - Semnificaţia nunţii

Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.

Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel de ceas: sîntem la amiază, tînărul împărat plecat în zori la vînătoare ori fiind prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărîmuri, mireasma unei flori de rai, o picătură de rouă tainică rămasă nezvîntată încă pe pământ la acest ceas deplin al zilei. De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsari, pe urma stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia, precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tînărului împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tînărul se va chema mire şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică îndeosebi, ceasul scînteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în afară, ieşiri din sine, întîiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca podoabă desăvîrşită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest ochi de aur nevăzut deschis in palma pămînteanului. De acum încolo omul îşi cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul se angajează în istorie luînd partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sînt două spărturi prin care omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile.

Poporul nostru a trăit plenar Taina Nunţii în aşa fel că taina ce urmează acesteia, moartea, a fost înţeleasă tot ca nuntă, ecou al nunţii, atingere a întregului pe mai departe: am putea spune că în lumina nunţii se orînduiesc toate celelalte şi arta Maramureşului bunăoară de la grai la port şi poartă atinge ceasul de aur şi foc al sărbătorii nuntirii.

De la Mioriţa pînă la Luceafărul eminescian taina existenţei este închisă în taina nunţii.

În lumina nunţii, omul se adevereşte înţelept ca şi Oedip în faţa Sfinxului: întrebat ce umbră-i mai grea şi mare pe deasupra noastră, mirele va răspunde:

- Astă lume are
O umbră mai mare
Care-i cea mai groasă
şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Să urmărim mai îndeaproape cum se desfăşoară dialogul acesta premergător cununiei de la poarta miresei unde au sosit crainicii mirelui şi unde sînt întîmpinaţi cu uşile închise şi li se cere socoteală: practic rostirea se întîmplă aici în faţa porţii închise unde se poartă acest dialog între vestitorii mirelui şi al miresei, între vornicii lor. Craii, cei trei sosesc călări osteniţi de departe şi vestesc cum şi ce i-a adus aici. Aflăm astfel că împăratul lor stăpîn într-o dimineaţă s-a pregătit de vînătoare:

Al nostru tînăr împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe obraz că s-a spălat
La icoane s-a-nchinat
Lui Dumnezeu s-a rugat
Mîndre haine a-mbrăcat
Pe cal negru-a-ncălecat.

Ceremonia înveşmîntării şi pregătirea de drum sînt întărite de cîntarea trîmbiţei de aur cu care împăratul îşi cheamă slujitorii:

Trîmbiţa de aur în mînă au luat
Şi frumos a trîmbiţat.

Apoi se pleacă la vînătoare:

Şi-au plecat
La vînat
Şi-au vînat
Cîmpii cu florile,
Luncile cu frunzele,
Văile cu apele,
Văi adînci cu ape reci.

Vînătoarea este o călătorie, o iniţiere, un prilej de-a experia lumea, pentru că nu se vînează practic nimic: nici o sălbăticiune nu-i doborîtă, nu-i vorba aici de-o literatură ilustrativă, ci mai degrabă de-o înălţare sufletească. Nu de-o vînătoare, ci de-o vînare, de-o pîndă, de-o ieşire întru cunoaştere, de-o nălucire, de-o transă, de-o stare sufletească înaltă şi sărbătorească, sîntem în zorii unei mari sărbători ce-şi atinge un sens către seară după o zi întreagă de rătăcire, pribegie:

Şi vînară
Cît vînară
Zi de vară
Pînă-n sară
Şi nemica nu aflară.

Spre seară istovit de drum şi însetat viitorul mire îngenunche la un izvor să bea:

Şi jupînul nostru mire
Fiind foarte însetat
La un izvor s-a plecat
Şi setea şi-a stîmpărat,
Dar cînd s-a sculat în picioare
A zărit lîngă el o floare,
O urmă de fiară.

Acum mirele experiază la izvor sensul pribegiei lui, aici la izvor, la fîntînă apare semn de la mireasă:

Şi pe la apus de soare
Am ieşit în drumul mare
Drumul mare-i pe colină.
Ajunserăm la fîntînă,
Zărirăm urmă de fiară.

Odată semnul aflat începe descifrarea lui. Mirele singur nu înţelege mărturia şi apar sfetnicii şi filozofii cu presupusul lor bine prins în versuri închegate:

Sfetnicii se sfătuia,
Iar filozofii tăcea
Şi la urmă tot privea;
Sfetnicii au sfătuit,
Iar filozofii au ghicit.

Iată ce spune sfetnicul al doilea :

Aceasta-i urmă de floare de rai
Care cu al nostru împărat
Va fi un soţ de bun trai;
C-a nost tînăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat

Şi a iernat
Şi ştie florile
Şi garoafele
Unde cresc
Şi-nfloresc

Şi-a văzut în răsăriturile
Domniilor-voastre o floare,
Cu raze de soare,
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Şi-a odrăsli nu mai odrăsleşte.

Floarea de rai este mireasa care creşte undeva unde nu poate cunoaşte rodnicia. Şi astfel îndată sînt aleşi trei crai vestitori şi trimeşi cu puteri să aducă floarea în grădina împărătească a rodniciei:

Al nostru tînâr împărat
Aşa a pus la socotinţă
Ca să mute această floare,
Cu raze de soare,
Din răsăriturile domniilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească.

În alte compuneri floarea trebuie dusă departe în munţi:

Şi-a socotit
S-o ducă în munţi
Cărunţi
L-ale domniei-sale curţi.
Că acolo va-nflori
Şi va odrăsli
Şi Dumnezeu înc-a şti.

Craii sînt aşadar învestiţi să plece în căutarea ciutei căprioare, cum apare într-o compunere transilvană dintre cele mai profunde prin realismul şi limpezimea cuvîntului prezentînd o adevărată fată din Ardeal în preajma cununiei:

Căci tînărul nostru crăişor,
Cu al vîntului dor,
Pe acest loc oarecînd
Cu ai săi cîţiva îmblînd
A zărit aici o ciută cuvîntătoare,
Nu mută, ci grăitoare.
Cu cisme roşii încălţată,
Cu ţundră neagră-mbrăcată;
Mută, la cap mare
Şi-mbrobodită sub barbă tare.

Pribegia crailor este ca a păstorului după turma pierdută sau a celor trei magi pe urma stelei:

Şi pe loc am purces.
Din urmă în urmă,
Ca păstorul după turmă
Şi viind noi trei voinici
Şi ajungînd pe aici
Cu suflarea vîntului
Pe faţa pămîntului
Am zărit căzînd pe casă
O stea mîndră luminoasă.

Interesantă este compunerea din Ţara Moţilor cea mai complexă din culegerea de faţă, unde şi mireasa iese la vînare, unde şi ea se pregăteşte ca şi mirele de nuntă, pribegind şi ea, ieşind în întîmpinare. Chemarea ei nu-i din corn de aur ca a mirelui ci din buciumul arhaic, getic, cu care rostea preoţimea din vechime:

Tînăra noastră crăişoară,
Plină de voie şi de pară,
S-a sculat de dimineaţă
Şi spălîndu-se pe faţă
A luat un bucium mare
Şi-a suflat în trei părţi tare.

În căutarea mirelui porneşte şi ea ca urmă, ca semn, ca stea; o compunere din Bucovina ne-o arată pe mireasă ca fiind una cu steaua:

Iar cînd am ajuns şi-am dat
Să intrăm în acest sat
O stea ni s-a arătat
De urma zînei am dat
După dînsa ne-am luat
Şi cînd am fost
În dreptul acestei case
Iată steaua că se lasă
Şi zîna intră în casă.

Ca şi în colinzile străvechi steaua se ascunde, cînd apare obiectul adoraţiei propriu-zis, pentru care steaua era numai semn. Aici steaua coboară şi apare mireasa.

Călătoria pe urma stelei este minunată pe drumurile lumii, iniţiatică, străbâtînd toate stările naturii:

Pe bune drumuri ne-au îndreptat
După cugetul cerului,
După numărul stelelor
Şi-aşa venirăm cîmpii cu florile
Dealurile cu viile,
Şesurile cu grînele
Cînd fuserăm la mijloc de cale
Găsirăm o zînă de floare.

Drumul vestitorilor cunoaşte o linie de aur, calea la jumătate se întunecă, pînă aici era un semn, era floarea însăşi de la izvor, de acum floarea devine stea şi în cele din urmă va fi mireasă. Spre mire jumătate de drum face steaua, iar jumătate mirele, citind un semn în natură.

Natura-i în slujba mirelui, cerul a miresei:

Trecînd la mijloc de cale
Pierdurăm acea zînă de floare.
Cînd fuserăm pe la această casă,
Văzînd că steaua încă ne lasă
Ne-am abătut la Dumneavoastră.

Ajunşi la poarta închisă, rostind sensul călătoriei şi căutării lor, mirelui îi sînt adresate dinăuntru, de către veghetorii miresei cîteva întrebări de al căror răspuns atîrnă soarta nunţii. Mirele, întrebat de ce a cules tocmai această floare nearsă de soare din grădină, răspunde:

Portărei de poartă.
Sufleţele bune
Nici n-am cules,
Nici n-am ales
Cea mai dalbă floare,
Mîndru înfloritoare,
Ci care mi-a dat
Care mi-a însemnat
Bunul Dumnezeu
Mi-am luat-o eu.

Altă întrebare urmează:

Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră ?
- Astă lume are
O umbră mai mare
Şi-i deasupra noastră,
Umbra cerului.

Imaginile sale din poetic în tainic spiritual:

Ce apă-i mai mare
Aici pe sub soare ?
- Apa cea mai mare
Aici pe sub soare
Roua de vară
Pe toată lumea.

Apoi apar ultimele două întrebări şi răspunsuri legate de rodnicia lumii şi sensul nunţii: pîinea şi plugul sînt simbolul de taină al acesteia din urmă:

Cea mai groasă umbră,
Pe pămînt deasupra,
Umbra stogului
În postu Sîn-Petrului.

Umbra cea mai mare pămîntul o trage pe urma plugului:

Şi pămîntul n-are
O umbră mai mare
Ca şi cea de plug.

Toate aceste întrebări iniţiatice primind un răspuns, poarta se va deschide şi mirele va putea intra la mireasă pentru a o scoate din casă afară în grădină spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea sfîrşeşte în rodnicie.

Acum se aude cîntecul însoţitorilor fraţi:

Căci cu sapa de argint
Scoatem floarea din pămînt
S-o sădim cu rădăcină
La-mpăratul în grădină.

Acum este puşcată, spartă oala cu cenuşă aşezată în vîrful unei ciuhe, ulciorul steril ce cunoaşte răcoarea apelor rupte din izvor, pîinea rotundă este ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor, sămînţa trebuie să moară ca să poată aduce roadă mai multă.

Colacul mirelui este împlîntat în suliţă:

Ca şi mirelui să-i placă
Semnul cel bun de la maică.

Mirele şi mireasa devin simbol, şi realitatea vieţuirii lor, în suferinţa rodniciei, deschide calea către altă nuntă şi alt împărat, mirele şi păstorul din vechime.

Mirele intră şi ia mireasa din casa prea strîmtă şi iese spre munţi:

Daţi-mi mîndra mea,
Deschideţi poarta
Ca să ies cu ea.

Maica miresei rămîne şi fata pleacă:

Tu vei rămîne
Iară ea va mè
Preste văi şi munţi,
Preste ape punţi.
Bunul Dumnezeu
Nu te lasă-n rău.

Acesta-i întîiul moment al nunţii desprinderea de acasă, deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină.

Partea a doua a nunţii este cununia, pecetluirea legămîntului, de-a vieţui în comuniune, de-a şti că a fi înseamnă a rodi ca şi boabele de grîu sub glii şi care aduc roadă, unele zece altele o sută, altele o mie pentru că nunta înseamnă începutul morţii, adică biruinţa asupra ei, ieşirea, „Pashă”, acceptarea suliţii în coasta pîinii, spargerea vasului steril în care pîlpîia o mînă de cenuşă.

În aceste texte se intră cu greutate. Motivul de temei este foarte vechi, prelucrat mereu, compunerile cu mici variaţii de la provincie la provincie diferă. Greutatea vine de acolo că trebuiau urnite mari puteri şi mărturisite evenimente îndelungi înainte ca poarta să poată fi deschisă, ca fiinţa să aibă argumente lăuntrice, să părăsească o vatră devenită casă pentru un alt ţinut unde se întîmplă comuniunea şi rodnicia. Odată deschise porţile, poate începe nunta propriu-zisă, rostul vornicilor, al rostitorilor vestitori, al prodromilor încetează, intră mirele şi mireasa sub coroană şi mireasma mirului vărsat despre care nu mai trebuie nimic rostit. Compunerile cele mai complexe şi mai definite ca duh şi formă din această culegere par a fi cele transilvane şi între ele marele dialog din Ţara Moţilor şi cel din părţile Bihorului, apoi compunerea vrînceană şi cele moldave atinse de suflarea lui Eminescu. Am încercat să redau, în paginile de faţă, folosindu-mă de aproape toate compunerile ce alcătuiesc culegerea, firul alcătuitor al trainicei ţesături, anume ideea de temei a rostirii din această întîia faţă a nunţii, cea mai grea pentru că-i partea vorbitoare, pe care o reiau în două cuvinte: între mire şi mireasă se află o poartă închisă; pentru a fi deschisă, mirele trebuie să jertfească, să se desprindă de lumea sensitivă, de natura şi elementele uranice, să se dovedească organic cunoscător al firii lucrurilor şi orînduielii Cosmosului, din băiat să poată deveni iubit, frate şi bărbat, dintr-o fire sensitivă, pantheist umblînd prin natură, să devină copt pentru vieţuirea istorică, angajat întru rodnicie şi suferinţă; din rouă, trupul devine pîine în coasta căreia sîngeră lancea, din vînător omul devine păstor şi mire.

Tot aşa mireasa, din floare şi ciută, trebuie să crească spre virtuţile rodnice ale unei maici, devenind iubită, soră şi mireasă, făptură istorică, persoană cu capul mare îmbrobodit sub bărbie, cu ţundră neagră-mbrăcată, nu ciută, ci grăitoare, nu mithos, ci istorie. Omul e chemat mai întîi să se integreze în natură prin rodnicie şi pe urmă în lumina rodniciei să ajute ca natura să se desăvîrşească, să treacă din posibilitate în plinătate, pentru că aşa cum există o cale împărătească, anume calea înţeleaptă în duhul măsurii şi bunei cuviinţe, tot aşa există o grădină împărătească, unde omul e chemat să vieţuie plenar în lumina şi spiritul rodniciei, împărat fiind omul cel mai simplu care într-o zi se hotărăşte să jertfească din sinea sa pentru un altul, să se deschidă în vederea nunţii, să devină nu mut ci grăitor, nu senzaţie ci spirit.

Poporul român a rostit în multe feluri cu nuanţe nesfîrşite, cu fineţuri adesea cereşti, un singur lucru: nu există rodnicie fără ieşire din sine, fără sacrificiu; nu există nuntă fără ieşire din matca solitară acaparatoare, într-o bună zi trebuie să pleci: apele nu mai sînt bune, cerul apăsător, începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din ţărînă pentru alte dimensiuni, într-o bună zi natura începe să vorbească; oii, iarba nu-i mai place şi spune: pe la apus de soare trebuie să mori, sau într-o noapte piatra strigă: zidul rău mă strînge, copilaşul plînge, precum şi-n faţa porţilor închise omul descoperit este strîns de gît de nu va răspunde, „Ce umbră-i mai groasă / Pe deasupra noastră”:

Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Ioan Alexandru