Lucian Blaga - Psalm

 
O durere totdeauna mi-a fost 
singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam 
cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul 
să te rănească sub aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac 
de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

LEGENDE ROMÂNEŞTI

1. Legenda Apolodor din Damasc
2. Legenda Babele
3. Legenda Baba Dochia 
4. Legenda Banul Mărăcine
5. Legenda Bucur Ciobanul
6. Legenda Capului Midia
7. Legenda Căluşarul
8. Legenda Când dacii coboară de pe Metope 
9. Legenda Când se întâlnesc două stele
10. Legenda Chira Chiralina 
11. Legenda Codrul Vlăsiei
12. Legenda Comoara lui Scorilo  
13. Legenda Comoara tăinuită 
14. Legenda Comorile lui Negru Vodă
15. Legenda Craiul Criş
16. Legenda Crăiţei
17. Legenda Din Constandin 
18. Legenda Doamnei lui Neagoe  
19. Legenda Drumul zimbrilor
20. Legenda Enea Haiducul
21. Legenda Fata Bistriţei 
22. Legenda Fata cea vitează 
23. Legenda Fata de la Cozia
24. Legenda Fântânii Dorobanţilor
25. Legenda Fiul vânătorului 
26. Legenda Florii Soarelui 
27. Legenda Haiducul cu cosiţe aurii
28. Legenda IO, Mircea Voievod 
29. Legenda Izvorului fermecat - Hebe 
30. Legenda Judecata Crişanului 
31. Legenda lacului Galbenul
32. Legenda licuricilor 
33. Legenda Marei 
34. Legenda Mănăstirea Argeşului
35. Legenda Meşterului Manole 
36. Legenda Moştenirea lui Burebista 
37. Legenda Mureşului şi a Oltului
38. Legenda Naiului 
39. Legenda Poiana horei
40. Legenda Poiana Moşului 
41. Legenda Povestea crinului 
42. Legenda Radu lui Anghel 
43. Legenda Sciţii şi Darius împărat 
44. Legenda Siriului 
45. Legenda Taina Olmazului
46. Legenda Taina Muntelui Furnica   
47. Legenda Turnul lui Petru Vodă Cercel 
48. Legenda de pe Valea Cernei 
49. Legenda Valea lui Coman
50. Legenda Visul Voievodului  
51. Legenda Viteazul 
52. Legenda Voievodul Posadei 

Ştefan Augustin Doinaş - Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Pentru cine cântă TULNICELE în ŢARA MOŢILOR

Târgul de fete de la Muntele Găina - "Muntele Dragostei 2008"

Ilarie VORONCA - Biografie (opera si scrierile)

Ilarie VORONCA (pseud. lui Eduard Marcus), n. 31 dec. 1903, Braila - m. 5 apr. 1946, Paris.

Poet

Fiul lui Isidor Marcus, proprietarul unui joagar, comerciant, si al Ceciliei (n. Brenner).

Studii la Liceul Pedagogic din Bucuresti (1914-1921). Licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1924). Debuteaza in revista Sburatorul literar, cu poezia Tristeti de toamna (nov. 1921). Fecventeaza cenaclul condus de E. Lovinescu. Versurile publicate in Sburatorul literar, Flacara, Nazuinta, Contimporanul sunt adunate in volumul Restristi (1923).

Din 1924, cand redacteaza impreuna cu St. Roii si VORONCA Brauner, numarul unic din revista 75 H. P. (oct.), VORONCA se afirma printre principalii promotori ai miscarii de avangarda romanesti. Publica in Punct (1924-1925), face parte din red. revistei Integral 1925-1928, colaboreaza frecvent la rev. unu (1928-1931). 

Din capitala Frantei, unde plecase in 1926 cu intentia de a-si lua doctoratul in drept (proiect nerealizat), revine frecvent in tara sau trimite numeroase colab. (poezii, poeme in proza, eseuri, interviuri). La Paris, lucreaza, printre altele, in biroul unei soc. de asigurari. Dupa intoarcerea la Bucuresti, in 1929, e functionar la presedintia Consiliului de Ministri. Din 1933, se stabileste in Franta; continua sa trimita art. ziarului Adevarul (1935-1937). in anii ocupatiei naziste, participa la miscarea franceza de Rezistenta, iar dupa eliberare este directorul emisiunilor in lb. romana la Radio Paris. 

Se sinucide in aprilie 1946. Scrierile in lb. romana ale lui V., posterioare debutului cu accente bacoviene din Restristi, ilustreaza toate etapele importante ale miscarii romanesti de avangarda: momentul 75 H. P. poarta marca unui dadaism tarziu si al constructivismului, poemele publicate in rev. Punct, in 1924-1925, si abia in 1931, in placheta Invitatie la bal, se fac ecoul manifestelor constructiviste; Colomba (1927), Ulise (1928), Bratara noptilor (1929), Plante si animale (1929) indica, prin neobisnuita densitate imagistica si mobilitatea asociativa, anumite deschideri spre suprarealism, identificabile si in Zodiac (1930) si Incantatii (1931). Excesele "miliardarului de imagini" (E. Lovinescu) sunt evitate in mare masura in ultimele carti - Petre Schlemihl (1932) si Pattnos si alte sase poeme (1933) in care discursul liric se simplifica, primind accente whitmaniene. 

Eseuri si poeme in proza, in voi. A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932). Inaugurata prin traducerea unor carti reprezentative pentru creatia sa romaneasca (Ulise - Ulysse dans la citi, 1933; Petre Schlemihl - Poimes parmi Ies hommes -1934; Patmos, 1934), etapa franceza a scrisului lui VORONCA cuprinde inca cincisprezece carti (poezii, poeme in proza); ea continua direct perioada anterioara in directia unui lirism vizionar, cu accente imnice, insufletite de un autentic patos umanitarist, pe un fond de angoasa existentiala, permanent in opera sa (v. Permis de sejour -1935; La Poesie commune - 1936; La joie est pour l homme - 1936; Amitie des choses - 1937; L Apprenti fantome - 1938; Contre-solitude - 1946 etc). Proze: Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous - 1941; L interview - 1944; Souvenirs de la planate Terre - 1945 etc. Conferinte despre literatura romana la Sorbona si Radio Paris. A tradus, in colab., folclor din culegerea lui C. Brailoiu (Les chants du mort, 1947).

Opera lui VORONCA reflecta principalele momente ale miscarii romanesti de avangarda dintre cele doua razboaie mondiale, cu care biografia sa poetica se identifica. Restristi, volumul de debut (1923), se situa inca in zona de iradiere a lirismului bacovian, la care se adauga ecouri din Camil Baltazar si Adrian Maniu. Tristeti, Nelinisti, Sfarsiri, Primavara trista, Preumblari bolnave sunt cateva dintre titlurile acestor poeme, circumscriind un sentiment de neliniste si apasare, intr-un peisaj cenusiu, pluvios, in lenta dezagregare - tablou al descompunerii materiei, al stingerii generale. VORONCA reface aici, in tonalitate sentimentala, cadrul targului de provincie bacovian ("orasul intunecat", "deznadajduit", "de intuneric", cu "tristetea zidurilor de internat", cu gradina publica in care "banci si lumini in toamna putrezesc") si fizionomia palidului "elev singuratic" stanjenit de decorul sumbru si tentat (precum Camil Baltazar din Vecernii) de evaziunea in natura regeneratoare. 

Daca universul poetic e inca restrans la cateva motive mai putin originale, poate fi remarcata totusi, inca de pe acum, indrazneala modernista a imaginilor. "Facilitatea aproape prodigioasa de a se exprima in comparatii si imagini" (E. Lovinescu) face si meritul, dar si deficienta acestei prime carti in care poezia se construieste adeseori prin simpla juxtapunere de metafore, uneori arbitrare, daunand unitatii poemului. Foarte curand, VORONCA se orienteaza catre primele manifestari ale avangardei, inaugurata de Manifestul activist catre tinerime al revistei constructiviste Contimporanul (mai, 1924). Creatia sa din acesti ani este evident modelata dupa programul constructivist, dezvoltat si teoretic in numeroasele manifeste, articole si eseuri publicate paralele in Punct (1924-1925) si Integral (1925-1928). Efemera 75 H. P (octombrie 1924) retinuse si un numar de texte antipoetice, compuse dupa reteta dadaista sau cea a "cuvintelor in libertate" futurista. 

Poetul neaga acum sentimentalismul si "dezagregarea bolnava, romantica suprarealista", opunandu-i idealul "ordinii esenta constructiva, calsica, integrala". In viziunea sa, poetul devine un "seismograf al dinamicii vremii, iar "poemul integral" urmeaza a se construi pe baza unei tehnici a imaginii sugerata, in ordine istorica, de catre F. T. Marinetti sau Pierre Reverdy: "plasmuire abstracta, imagine: raport pur a doua elemente cat mai departate (sau cat mai apropiate) intre ele". Rigoarea constructiei poeziei, orientata catre "analogia de corpuri geometrice", este serios concurata in aceasta definitie de procedeul "liberei insiruiri a cuvintelor" (ecou futurist) si al revelatoarelor "asociatii fulgere frunzis in noapte", menite sa imprime creatiei dinamica adecvata spiritului epocii masiniste. O asemenea definitie a actului poetic, situata la confluenta mai multor tendinte ale avangardei, va permite, de altfel, e destul de mare libertate de miscare a creatiei poetice a lui V., prin succesive nuantari, de la dadaism, futurism si constructivism, pana la frontierele scrierii automate suprarealiste. Invitatie la bal, ce aduna, in 1931, versurile tiparite in reviste intre 1924 si 1925, prelungeste, de fapt, sentimentalitatea ravasita de "tristeti" si de "restristi" a debutului, in feeria mecanica a metropolei cosmopolite. Versul e eliptic, construit in stilul "telegrafic" propus in manifestele vremii, de un ermetism mai mult gramatical. Imagismul abundent, caracteristic inca de la debut, vizeaza sugestia dinamismului vietii modeme, cautand desenul geometric, organizat intr-o suprapunere simultaneista de planuri ale notatiei, precum in acest Almanah: "Supapa ora in alama si zinc/ sangele face salturi de necrezut subteran/ acid pasul ca un cuvant cub deschis/ campul intre coaste curb sau plan. // Amazoana peste preerii in vis/ las gandul rasturnat in oglinzi/ zgomotele descresc ca pretul cerealelor". In ciuda unor reusite remarcabile, rigiditatea tehnicista a unei asemenea poezii convine mai putin temperamentului elegiac al poetului. Contactul cu miscarea suprarealista, din ce in ce mai puternic in anii urmatori, va fi decisiv pentru evolutia lui VORONCA Fara a deveni vreodata un suprarealist propriu-zis, poetul e stimulat totusi de libertatea asociativa nelimitata si de fervoarea romantica a curentului patronat de Andre Breton indeosebi intre anii 1928 si 1931 (adica in perioada colaborarii la revista unu). Schimbarea tine mai mult de deplasarea unor accente in cadrul unei doctrine poetice de sinteza avangardista. Ramas acelasi in datele sale fundamentale (anti-traditionalism, respingerea conventiei literare in profitul poeziei definita ca stare de spirit in perpetua mobilitate, ca act existential, cult al inovatiei radicale etc.), acest program adauga exaltarea romantica a imaginatiei creatoare si a visului (care devine principalul agent de subversiune anticonventionala si de dinamizare a poeziei, garantandu-i in acelasi timp autenticitatea). "Miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) scrie, incepand cu poemul erotic Colomba (1927), o poezie a jubilatiei imnice, de intensa metaforizare, eliberata acum de constrangerile esteticii constructiviste, impinsa iarasi pana la supraaglomerarea baroca, ce va atinge in Incantatii (1931) maxima amplitudine. Elanul imagistic iesit din comun il va indrepta spre poemul construit panoramic, - vast "reportaj liric" coaguland o suita de "ode elementare", in volume ca Ulise (1928) si Bratara noptilor (1929), care se situeaza printre creatiile sale cele mai valoroase. Comparat ca structura cu poemul lui Apollinaire, Zone, Ulise (impreuna cu Bratara noptilor si mai ales cu Plante si animale - 1929), poate fi apropiat si de universul arghezian al "boabei si al faramei" ori de "poezia roadelor" a lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat. Situarea lui VORONCA printre "traditionalisti" (G. Calinescu) e-totusi o eroare, elementele fundamentale ale universului sau, ca si structura poeziei sale neavand decat foarte superficiale incidente cu traditionalismul. Ultimele volume ale lui VORONCA se deschid tot mai mult spre un lirism vizionar, aducand in creatia sa solemnitatea amplului discurs umanitarist de factura whitmaniana -vis al unui cosmos purificat si al unei omeniri eliberate de servitutile "veacului mediocritatii". Imagismului fragmentar, dezlantuit spectaculos in versurile de pana la Incantatii, i se substituie, indeosebi in Petre Schlemihl (1932), si Patmos (1933), notatia directa, accentul fiind deplasat de pe imaginea de detaliu pe viziunea de ansamblu, care castiga in coerenta, frenezia vitalista face loc meditatiei si reveriei mai calme, intr-un univers scaldat in luminile visului: "Zi linistita, zi luminoasa, / cu semanaturile stralucind langa soarele de arama/ Cu impartirea dreapta a bucatelor/ Langa aburii desfacuti intre fanete si vanturile de argint/ Iata-te tu, omule bun, /Argat sau cantaret cu uneltele amiezii /Cainii latra bucurosi, cainii iti ies inainte/ Din vocea ta buna ziua urca limpede". E o formula ce va fi dezvoltata in limbajul simplu si direct al poeziei sale franceze, egala ca intindere cu opera scrisa in romaneste. Univers al transparentei si puritatii, al generoasei comuniuni a lucrurilor umile, ridicand in plan poetic evenimentul cotidian pe care il glorifica cu pasiunea si forta imaginativa a unui romantic, poezia lui VORONCA se impune in primul rand prin extraordinara sa incarcatura imagistica, de o mare bogatie si varietate a inventiei. Metaforizarea excesiva dauneaza uneori echilibrului general al poeziei. Remarcabila este si poezia poetului, scrisa in acelasi stil imagistic, in care propozitiile manifestului de avangarda se confunda cu poemul. In plus, A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932) constituie unele dintre cele mai entuziaste pledoarii pentru poezie din literatura romana a secolului nostru.

OPERA

Restristi, Bucuresti, 1923; Colomba, Paris, 1927; Ulise, Paris, 1928; Plante si animale. Terase, Paris, 1929; Bratara noptilor. Bucuresti, 1929; A doua lumina, Bucuresti, 1930; Zodiac, Bucuresti, 1930; Invitatie la bal (1924-1925), Bucuresti, 1931; Incantatii, Bucuresti, 1931; Act de prezenta, Bucuresti, 1932; Petre Schlemihl, Bucuresti, 1932; Patmos si alte sase poeme, Bucuresti, 1933; Ulysse dans la cite, traducere partiala Roger Vailland, praface de G. Ribemont-Dessaignes, Paris, 1933; Poemes parmi Ies hommes. Bruxelles, 1934; Patmos, Paris, 1934; Permis de sejour, Paris, 1935; La Poesie commune, Paris, 1936 (ed. II, 1979); La joie est pur l home, Paris, 1936; Pater noster, Paris, 1937; Ami-tie des choses. Paris, 1937; Oisivete, Paris, 1938; L Ap-prenti fantome. Paris, 1938; Le Marchand de quatre saisons. Bruxelles, 1938; Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous, Paris, 1941; La confession d une ame fausse, Paris, 1942; L Interview, Paris, 1944; La ele des realites, Paris, 1944; Henrika, Paris, 1945; Souvenirs de la planete Terre, Paris, 1945; Contresolitude, Paris, 1946; Les chants du mort. Paris, 1947; Diner chez Jeanne Coppel, Paris, 1952; Poimes choisis, pref. de Tristan Tzara, Paris, 1956 (ed. II, 1967); Poemes inedits, presentation de D. P. Bouloc, Paris, 1961; Poeme, cu o pref. de E. Simion, Bucuresti, 1961; Poemes inedits. Paris, 1964; Onze recits, pref. de Eugene Ionesco, 1968; Poeme pour glorifier la pied. Paris, 1971; Poeme alese, I-II, antologie, trad. si pref. de S. Pana, Bucuresti, 1972; Act de prezenta, studiu introductiv si note de I. Pop, Cluj, 1972; Mic manual de fericire perfecta, trad. de S. Pana, Bucuresti, 1973; Interviul. Unsprezece povestiri, traducere de B. Brezianu, Irina Fortunescu, I. Pop, pref. de I. Pop, cuvant inainte de B. Brezianu, Bucuresti, 1989; Zodiac (Scrieri, I), ed., studiu introductiv si note de I. Pop, Bucuresti 1992; Incantatii (Scrieri, II), Bucuresti, 1993; A doua lumina, proze (Scrieri, III), Bucuresti, 1996.

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Istoria, III; Perpessicius, Mentiuni, I-V; P. Constantinescu, Scrieri, V; G. Calinescu, Principii; idem, Istoria; I. Pop, in Tribuna, Nr. 18, 1965; idem, in Tribuna nr. 23, 1966; E. Ionescu, in Tribuna, nr. 14, 1968; N. Manolescu, Metamorfozele; I. Pop, Avangardismul; S. Pana, in Luceafarul, nr. 11, 1971; C. Veronca, in Romania literara, nr. 32, 1971; D. Pillat, Mozaic istorico-literar, 1971; Al. Piru, in Romania literara, nr. 39, 1972; C. Cio-praga, in Cronica, nr. 52, 1973; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 42, 1973; Al. Philippide, in Luceafarul, nr. 6, 1973; M. Zaciu, in Tribuna, nr. 10, 1973; idem, in Manuscriptum, nr. 3, 1973; idem, Ordinea si aventura, 1973; Ovid S. Crohmalniceanu, Literatura, II; N. Balota, Arte poetice ale secolului XX, 1976; I. Negoitescu, Analize si sinteze, 1976; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; H. Zalis, in Saptamana, nr. 335, 1977; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 4, 1978; C. Sorescu, in Saptamana, nr. 413, 1978; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 6, 1979; B. Brezianu, in Secolul 20, nr. 11-12, 1980; M. Bucur, Poezie-destin-drama, 1982; M. Mincu, Avangarda literara romaneasca, 1983; D. Micu, Modernismul romanesc, I-II, 1984-1985; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, III, 1986; I. Pop, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3-4, 1987; idem. Avangarda in literatura romana, 1990; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; 1989; idem, A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei, 1993; D. Micu, Scurta istorie a literaturii romane, II, 1995; M. Papahagi, Interpretari pe teme date, 1995.

sursa :  http://www.autorii.com/scriitori/ilarie-voronca/

Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri

Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ţi-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ţi-a-nduioşat privirea vie,
Aşa că bine nu se ştie
De eşti femeie sau eşti floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Şi nu ştiu ce ţi-a pus în sân
Şi de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald şi liniştit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo şi colo
Vedenii cu cap de Apollo
Şi ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai şti anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi şi-ai zbura,
Căci prea eşti singură în lume.

Mateiu Ion Caragiale - Lauda cuceritorului

„Rois barbares,
Sombres chasseurs d’aurochs!...“
H. Taine"

O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;
Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,
Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;
O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,
Dacă-al tău nume îl săpase runa
Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul,
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea,
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.
Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,
De ani supuşi ce vremea-a spulberat,
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,
Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,
Cuprins de flăcări pe căzânde turle,
Cu pieptul gol luptând însângerat,
Beat de măcel. Asurzitoare surle
Cu spijele se întreceau turbate,
Şi-ades făceai îngrozitor să urle
De buciumări pădurile carpate,
Vânând călare zimbrul şi vierul
Şi săgetând jivine-înspăimântate.
În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul
Ucigător. Zburau cu veselie
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.
Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,
Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare.
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,
Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie.
*
Sunt seri, spre toamnă,-adânci şi strălucite
Ce, luminându-mi negura-amintirii,
Trezesc în mine suflete-adormite
De mult, încât cad pradă amăgirii
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii,
Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi — privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, —
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

Mateiu Ion Caragiale - Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Mateiu Ion Caragiale - La Argeş

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ’naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,
Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi —
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?
— Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienesc posace mormântul părăsit.

Mateiu Ion Caragiale - Înţeleptul

„Bea voios şi ospăta...“
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;
Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.

Mateiu Ion Caragiale - Întoarcerea învinsului

Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,
Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,
Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Mateiu Ion Caragiale - Dregătorul

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Şă ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,
Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?

Mateiu Ion Caragiale - Grădinile amăgirii

Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,
Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.

Mateiu Ion Caragiale - Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.
Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i — spelbă floare de ceară străvezie —
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie
Ca un potir de sânge un roşu trandafir —
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

Mateiu Ion Caragiale - Dormi...

„Urare binevoitoare
Coconiţei răposate.“
Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.
Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi că ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.
Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.

Mateiu Ion Caragiale - Cronicarul

Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.

Mateiu Ion Caragiale - Boierul

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan...“
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul... Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie
Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

Mateiu Ion Caragiale - Curţile vechi

De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

Mateiu Ion Caragiale - Clio

Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi.“

Mateiu Ion Caragiale - Aspra

Nimic nu o-mblânzeşte, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste sută şi multe-a pătimit:
Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie;
Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit
Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit —
Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
A urii. Iar când noaptea l-a candelii lumină
Bătrâna ce veghează, stingheră şi haină,
Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scântei.
Nu plânge, dar veninul o-nnăbuşe, greu geme,
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme.

Mateiu Ion Caragiale - Călugăriţa

În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă — dar lumea m-a uitat —
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din şea îl prăbuşiră hangerele haine —
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.

Tudor Arghezi - Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum. Aştept crâmpeie mici de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici prin aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de-ajuns. În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi să muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger. Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Nichita Stănescu - Lupta cu cinci elemente antiterestre

I

Generalul a venit la mine şi mi-a spus:
„Eşti singurul care mai poate face ceva;
de tine depinde dacă vom mai fi sau dacă nu vom mai fi astfel".
Se puteau vedea soldaţi
de-a lungul drumurilor.
Se putea
vedea o mare zarvă liniştită.
Nici unul nu era în repaus, de voie.
Nici unul nu era încordat şi gata de atac însă.

II

Ce să fac?
Cum să fac?
Cînd?
Unde?
El m-a împins încet, de omoplaţi, pe teren, în afară, lîngă puiandrul de arţar uscat.
Aici era linişte,
şi pe fîşia arată proaspăt,
deodată,
la capăt, sub norii întinşi
s-a azvîrlit în mine
cu mărul.

III

Am vrut să plonjez şi să prind mărul
ca pe o minge.
Ar fi fost o greşeală, -
mi-au spus după aceea, îngerii,

ar fi fost o greşeală, mi-au spus după aceea prietenii, rudele, corpul militar.

IV

M-am repezit la măr,
i-am dezlipit de pe el inelul
ca de
Saturn,
m-am repezit la măr
şi-am dezlipit de pe el
banderola roşie ca şi-aceea
de pe vechile pachete de ţigări de lux.

V

Mărul s-a rupt în două, viermele
mi-a curs printre degete în pămînt;
rămas la capătul fîşiei de pămînt arate
şi cu un arţar uscat la capăt
rînjeam
ca proaspătul beţiv intrat într-o popicărie.

VI

Generalul m-a dus în mijlocul soldaţilor
neliniştiţi,
pe străzile acelea înguste-n care ei
mergeau nici încordaţi, dar nici destinşi.
M-a dus ca să mă vadă şi m-a dus
ca să-i alin,
sub norii ca de ploaie, atîrnînd, .
peste oraşul cu înguste străzi şi cu soldaţi,

cu acei stranii soldaţi higienici
mirosind a lavandă,
nici liniştiţi şi nici
neliniştiţi,
cu ochii mari, apoşi,
cumpănind în mînă arma
pe care împotriva cui, ei nu ştiau
în ce direcţie
îşi poate întinde - focul.

VII

„Mai am un singur element şi ultimul,
ca să-l învingi, astfel putem scăpa şi fi
altfel vom fi, - dar altfel" -îmi spuse generalul.

VIII

Doi, trei şi patru.
Lupta a doua, lupta treia, lupta patra
nu mi le mai pot aminti.
Generalul m-a asigurat că ele
nu ţin în nici un fel, de cuvinte,
şi deci nici de lucruri
sau de civilizaţia noastră.
Generalul m-a asigurat
că am învins şi în doi,
trei, patru,
lupta doua, lupta treia, lupta patra,
dar ca învingător mi se retrage dreptul
de a mai şti ceva despre victima
şi despre locul luptei,
din afară sau dinlăuntrul,
de sub nori sau chiar din interiorul nervilor.
Generalul mi-a adus ca dovadă faptul că sunt,
că este
că suntem
că sunt,
că oraşul există încă, aşa cum îl ştim.
Generalul mi-a spus că noi
nu ne putem lăuda cu victoria
din cea de a doua
din cea de a treia, a patra,
pentru că ea nu ţine de domeniul
comunicării
de domeniul înţelesului
NŢELESULUI
ŢELESULUI
ELESULUI
LEŞULUI
EŞULUI

IX

Am priceput că lupta
împotriva celui de al cincilea element,
lupta definitivă, se va da
pe o stradă.
Şi în acea secundă lupta s-a şi dat.

Mutarea zidurilor, am spus.
Mutarea zidurilor, am strigat
şi i-am mutat toate zidurile din spate.
(Datorită generalului care mă ţinuse
de un umăr
ca să n-am eu însumi zid în spate,
l-am învins.)
Generalul m-a izbit cu palma în umărul sting
şi eu nu aveam zid în spate,
în spatele meu era numai generalul.
El, cel din faţa mea, el, a rămas
fără zid în spate.
El, cel de al cincilea element antiterestru, -
fiindcă avea ziduri în spate
a rămas fără ziduri în spate.
Datorită generalului şi mie,
a rămas fără ziduri în spate.
Toată partea de case a străzii
am mutat-o cu gestul brusc
şi el
cel dastfel eu nu mai aveam ziduri în spate;
el, cel de al cincilea
nu bănuia că nu-i stau în faţă
ci pur şi simplu merg pe stradă
cu generalul în spate.
Astfel i-am mutat zidurile din spate,
mutarea
Zidului se numeşte
moartea celui de al cincilea element.
El a căzut supt, fără nimica în spate, fără zgomot şi portocaliu.
A căzut ca şi cum n-ar fi fost.
Eu i-am mutat zidurile.
Eu i-am mutat
Zidul.

X

Năduşiţi, asudaţi, vlăguiţi,
am mers cu generalul
în mijlocul soldaţilor.
Ei se uitau la noi
şi nu le venea să creadă că am învins.
Ei se uitau la noi, la general
şi la mine,
gata de luptă.
Ei nu puteau să bănuiască victoria noastră
Ei nu puteau să creadă
că nu mai aveau de ce să lupte.
e al cincilea element antiterestru
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
de ziduri
a străzii,
şi el, cel de al cincilea
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
a străzii
dar generalul m-a izbit cu palma
în umărul sting

Neîncrederea lor îl obosea pe general.
Dar generalul de multă vreme
îmi atîrna ca o aripa cenuşie
şi moale,
de şira spinării.

XI

Deasupra mea se auzi o voce: —
Copil iubit, tu ai mîini pătrate,
nemurdarite de sînge!

Nichita Stănescu - Luna în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stânga către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Nichita Stănescu - Lui Tudor Arghezi

Te-ai oprit?
te-a strapuns vegetal,
galgait, ochiul supt, de telal,
sa-l mangai
sa-l rasfeti in urechi:
- Haine vechi cumparam! Haaineee vechi...
Pantecul ti-i jigarit,
ghiortaiala te-a ghicit.
Inima...n-ai palalaie
de vanzare, vreo bataie?
Suflete, nu-ti vinzi tu, frate,
gandurile dezbracate?
Ca nu m-oi tinea abras
daca-i mai cata cumvas
in bocceaua ta cu stele
vreun tapsan fara pingele
sau vreo garla rupta-n coate,
sa le arvunesc pe toate.
Toalele de mucava,
fiescare o para.
Toalele de-azur si tina,
o scatoalca levantina.
Toalele de om sarac -
candel, mied si cozonac.
Cade lung
colcait vegetal.
Pe trotuar, strigat stins de telal.
Tot mai stai pironit?
...sa plecam!
- Haine vechi, haine vechi cumparam...

Bucuresti Sambata 16 Iunie 1956

Nichita Stănescu - Luare

Tu n-ai să mă laşi, nu,
nu, nu mă lăsa
frate plopule, frate!
Vin şi îmbrăţişez cu repedea mea viaţă
viaţa ta lentă
N-ai să mă laşi,
nu, aşa că nu?
N-ai să mă laşi frate,
nu, aşa că nu?
Mă voi scurge pe scoarţa ta,
ca ploaia,
dar tu, nu-i aşa că tu,
nu-i aşa că tu o să mă ţii,
nu-i aşa că tu nu o să mă laşi, -
şi atît de puţinul punct
al amîndurora
o să-l faci de sărbătoare...
Mi-a somn frate,
înrădăcinează-mă, tu,
înrădăcinează-mă.
 

Nichita Stănescu - Linia împăcată cu sine însăşi

Nu te poţi rupe în două, ci numai în trei,
nu ocolirea, ci ruptura închide
Triunghiul vă zic dragii mei,
e izbăvirea unei oglinde.
Astfel se termină viaţa mea
văzută cu ochii
steaua şi calul, glonţul şi peştele,
iarba încă nepăscută.

Nichita Stănescu - Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tinara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Mă pindise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt în fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.
Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o stringere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntilni
tocmai lângă ciorcarlii.
Mi-am dus mâna la sprinceana,
la timpla si la barbie,
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme...

Nichita Stănescu - Lecţia de anatomie

Vino cu mine să-ţi arăt
cît mai repede cu putinţă
o nuntă de fluturi, pictaţi
pe roţile locomotivei...
Să ne agăţăm de fum
ca să privim lecţia de anatomie
Astăzi se va diseca un cuvînt
deşi nu e voie
Vrei să învii? Nimic mai simplu!
Vino cu mine
şi repetă, repetă întruna în gînd:
suntem un fluture,
suntem un fluture!

Nichita Stănescu - Labirint în flăcări

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimîine, mîine, acum, -
Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvîntul cel mai dens.
Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvîntule, cetate
pururea în fum şi foc.

Nichita Stănescu - La ultimul etaj

Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează - înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi
Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărămiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori
Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, - mai mult aer.
Mă sufoc; mai mult aer!

Nichita Stănescu - La poartă

Vaselica din Socoli
suferă de şapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
şi-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele şi golani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.
Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, şi că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sănii revărsaţi pe pântec
şi-i tărăgăna un cântec
de ruşine, lung şi trist -
c-a avut-o însuşi Crist,

Bucureşti, Marţi 4 Ianuarie 1955

Nichita Stănescu - La o margine

Nevoia de geometrie e o spălare
nevoia de cifre
e un somn al revelaţiei,
nevoia de cuvânt
e o negare a firescului.
Natură, tu, izbucnire în hohote de râs şi de plâns
a celui care nu a râs şi nu a plâns
niciodată !

Nichita Stănescu - La nord de nord

Şi ceea ce nu există poate să moară,
la fel ca viaţa unui animal boreal
despre a cărui stare crepusculară
n-am ştiut niciodată nimic.
El apărea cîteodată
în felul tău de a merge,
dar prea somnolent era ca să-l văd.
El cînta uneori în privirile tale
cînd te uitai prin mine
spre propria mea adolescenţă.
El îţi prelungea uneori mîna
El îţi adăuga mirosul
cu suavul miros al descompunerii
unui schelet de fulg de zăpadă.
Niciodată nu i-am simţit prezenţa
nici măcar în această secundă
cînd înfrigurat deodată sunt solidar
cu tot ceea ce nu există.
Vai, chiar şi ceea ce nu existăpoate să moară.

Nichita Stănescu - Edict

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa că e loc, e loc, este.

Nichita Stănescu - Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sînge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
pînă cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărîmat!

Nichita Stănescu - Foarte câine

Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
şi cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu

Foarte pasăre am vrut
să-ţi adorm doar peste scut
lepădat şi început
de numai ce m-a durut

Foarte om poate-aş fi fost
daca-aş fi ştiut vreun rost
ce este în tine os
şi ce este roşu-n, roz

Nichita Stănescu - Hieroglifa

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, –
şi surd, ce singurătate
în toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită, –
o, singurătate a singurătăţii !

Nichita Stănescu - Lecţie de zbor

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

Nichita Stănescu - Primăvara

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n caldarim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

februarie 1955

 

 

Marin Sorescu - Am vrut să mă schimb

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat cu lumânarea,
Înalt ca bradul, curat ca floarea,
Și care noaptea să doarmă tun.
Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul
Ca mine-n lume nu mai există.
Frumos, cu educaţie ateistă,
Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.
Ce bine! Ce bine! Ce bine!
Și, pe de altă parte, vai ce păcat!
Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
Și de-aceea am rămas neschimbat.