Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Eugen Ionescu - Testament

   
( Un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a
doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994*)

*Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât
de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea
este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care
o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.*
*Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc
să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.*
*Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi
este un câştig.*

*Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face
mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.*
*Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul
şi că am alergat în van.*
*Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor
ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea
este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această
seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp
mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.
Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate
că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.*
*Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.*

*Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de
oameni cărora le datorez recunoştinţă.**
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă
tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise
la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea -
de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. *
*Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din
Bucureşti.*

*Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea,
Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este
limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic
întreaga mea operă.*

*Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua
ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în
1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele
Unite. El m-a ajutat fără să vrea.*
*Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste
cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la
început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de
dreapta.*

*Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi
trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea
de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă,
provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine
profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a
determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de
sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni
care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la
altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din
frumoasele apartamente din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea
Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am
geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca,
mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a
lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se
reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această
nădejde.*

*Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu
voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la
piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a
ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat
seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude
Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să
arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate
trimis de Domnul.*

*Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă
celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar
81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că
Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine,
moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în
ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele
Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela
despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
"Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de
cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi
Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între
forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor
binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme
dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi
de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală
şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.*
*Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate
acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai
simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.**

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate
mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea
n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii,
etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum
divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.*

*Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu
care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.
Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?**
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în
rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.*

Ion Luca Caragiale - Prostia în viața noastră publică

Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii românești și îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări ? O fi disproporția dintre mijloacele intelectuale și năzuința de a înfățișa ceva în viața publică ? O fi năzdrăvănia copilărească a unei societăți tinere chemată la o viață prea matură pentru puterile încă necoapte ale multora ?

În privința acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenția oamenilor de știință, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan își cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adică în idei, și prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată vom căuta să găsim din punctul de vedere întâi lămuririle ce ne trebuiesc.

Mai întâi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înțelege rău decât a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției. Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.”.

Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunță ? După titlul ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște deosebite vederi asupra atâtor însemnate chestiuni dezbătute și cercetate cât mai adânc posibil. Ce ni se dă ? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă și o vădită ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere.

O foaie politică, având pretenția să critice starea financiară și economică a țării, scrie de exemplu pe nerăsuflate:

„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă și corupțiune, atitudinea duplice și plină de finețe ordinară a contribuit a înregistra pentru colectivitate, atât în întru cât și în afară, atâtea succese aparente, fie chiar cu prețul unor dureroase și penibile sacrificii impuse țării, din nenorocire însă în chestiunile economice și financiare, aptitudinile și inteligența acestei colectivități nu corespund deloc nevoilor situațiunei, și se afirmă cu totul neputincioasă de-a învinge dificultățile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea însăși le provoacă prin imprudențele, versatilitatea și incapacitatea sa notorie.”

Ni se anunță o cercetare asupra finanțelor și economiei și ni se dă extravaganțe de acestea. Care este numele acestei nepotriviri ? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său.

Să lăsăm însă strâmtele exemple individuale cu care n-am putea sfârși niciodată, și să luăm un exemplu mai larg.

Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic; dânșii sunt colegi de barou și își aleg pe decanul lor de conductor politic ! Fiecine înțelege că voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretențiunea nici mai mult, nici mai puțin decât să ia frânele guvernului în mână. Presupunând că d-l Vernescu ar fi chemat odată să formeze un cabinet și apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale desigur nu i-ar fi de ajuns, și atunci s-ar întâmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se anunță, și ceea ce ni se dă”, despre care vorbește d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea pretenția, dar nu mijloacele pentru a guverna.

Însă în politică, se va zice, nu atât numărul cât greutatea se socotește. Atât mai rău pentru grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaște lumea de la noi e știut că, din punctul de vedere al capacităților politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atât de mare nepotrivire între pretenție și mijloace.

Pretenția neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societății noastre, în știință, în artă și mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan când ar citi studiile financiare ale României ? Când ar vedea că în privința instrucției Națiunea voiește numaidecât să ne potrivim cu Saxonia și cu Würtembergul ? Când ar auzi că un bărbat politic nu are altă dorință decât ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume ?

Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicațiuni extravagante, prin don-chișonade și caricaturi politice: pretenția lipsită de mijloace.

O mișcare de reacțiune în contra acestei boli se va face desigur; această mișcare a și început. Bunul-simț politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surâde la frazele umflate și extravagante.

Pe zi ce trece cultura se lățește, și dacă astăzi nu avem încă acea mișcare multiplă și ordonată a vieții publice, pe care o au țările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizație, avem însă un bun simț național caracteristic, mult mai durabil decât boala trecătoare a blagomaniilor și pretențiilor ridicule.

A fost un timp când tiradele de liberalism mistic, de don-chișonade politice, de articole isterice găseau admiratori; mai târziu succesele acelora au scăzut, și astăzi putem zice că e aproape imposibil.

Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică.


Voința națională, II, nr. 322, 20 august 1885